Atunci când am învățat să scriu, am prins repede primele două litere: „A” și „B” de tipar. Pe „B” îl făceam cu bucla de sus mai mare. Dacă mă întrebați acum, o să vă spun că arăta așa pentru a fi original, nicidecum că eram eu încăpățânată. Nu, eu am fost artistă de mică!… Cu aceste două litere și un ruj din acela verde care se făcea roșu, am reușit să scriu pe un perete proaspăt vopsit cuvântul „BABA”. Dacă nici aceasta nu este o înclinație spre literatură și, totodată, spre artele vizuale, atunci nu știu ce mai e. Apoi am fost de neoprit: îmi imaginam cum obiectele comunică între ele, îmi creionam personaje în mintea mea, ascultam discuții pe stradă pentru a le face dialogul mai autentic, iar acum, „după lupte seculare” care au durat douăzeci și opt de ani, am reușit să scriu un roman.
